DORINȚELE DIN GENELE CĂZUTE

Buni Cici, când era tânără, și-a propus săraca să-și cumpere la primul salariu un pachet de unt să-l mănânce gol. Crescând într-o familie cu 7 copii, cumva se justifică râmnirea ei. Desigur că în ziua plății i s-a părut de-a dreptul grețos untul fără pâine și ”vezi de treabă puiu’ lu’ buni că nu l-am putut mânca”.

Când eram mică în clasa I îmi doream să mănânc și eu în pauză corn cu ciocolată cum mânca zilnic Claudiu Ghiurca. Nu știu cum nu i se lua de la atâtea croissante. Eu aveam pâine cu untură și vegeta, împachetată-n hârtie de-aia de muncitori.

Când eram mai mare, prin clasa a 5-a și deja nu ni se mai închidea ușa la frigider de câte mezeluri aveam, mi-am dorit o dietă disociată. Atâta de disociată de într-o miercuri dimineața m-a luat tati cu mașina de la școală, de urgență, de albă ce eram la față.

Când m-am prins că nu-i pont cu dietele mi-am dorit un stepper, pe care acum atârnă în cea mai mare parte de timp poșetele xxl. E mai mult cuier decât topitor de calorii.

Din clasa a 7-a până într-a 11-a am așteptat să cresc. Să împlinesc optsprezece, să-mi taie nasul, să mă accepte societatea. Ce prostie. Să urc în autobuz fără să strige vecinii după mine ”bârnă”, ”Pinochio” sau alte slobode apelative. Vecini care încă sparg semințe în fața blocului și mănâncă felii pe banii părinților. Măcar sunt constanți.

În anul I de facultă m-am gândit c-aș face radio și-am încercat un mail spre Impuls. Vezi de treabă, conducerea de atunci nu s-a arătat prea prietenoasă-n reply. În octombrie 2013, după 4 ani, dintr-un aiurea ”n-aveți nevoie de oameni?” ghici pe ce ușă m-a împins soarta? You’re right, ușa impulsomană.

Asta cu dorințele am verificat-o de n ori. Prin ceva vrajă, cumva tot ce îmi doresc acum se împlinește peste vreo 4-5 ani. Când nici nu mă mai interesează în mod deosebit. 

Acum mă uit la modele cu nas acvilin și mi se par atât de interesante, șarmante, frumoase. Trec pe lângă rafturi cu croissante, prea rar mai îmi trebuie vreunul în coș. De diete disociate să nu aud. De diete în general. De tot ce dictează revistele. 

Cred că odată cu anii nu se schimbă doar cifrele, ci și dorințele. Ce răspundeai când te întrebau neamurile ”ce vrei să te faci când o să fi mare”? Aviator, pictor, afacerist, doctor, pompier. Ce lucrezi azi? …Ce facultate te tenta la început de liceu? A, da? Și ce-ai terminat azi?…Care era trupa de suflet în școala generală și ce asculți acum? Hai că de la Trei Sud Est la  Villalobos e un pic de diferență, nu?

De ziua noastră când suflăm în lumânări, pe câmp când găsim o păpădie, pe stradă vara când prindem un noroc și-l băgăm în sân, când culegem trifoi cu patru voi, când ne cade o geană…ne grăbim să ne punem o dorință. Ce dorință ți-ai pus? Nu zic că nu se împlinește! Ce drăguți suntem. Vrem ceva anume, ceva ce ne face sufletul să râdă, ceva intim care nu se dezvăluie. Nu zicem de frică să nu ne fure altul ideea sau de rușine că dorințele noastre-s prea mici. Sau poate o oarecare jenă că-s prea lacome.

Dorințe sunt, grupa mare! De unele uiți, altele se împlinesc prea târziu și mai sunt cele cu care trăiești toată viața. Eu am una maaaare și apăsătoare, n-o zic de rușine. Când se împlinește pur și simplu o să se vadă în tot ce fac. Dacă se împlinește…dacă nu, noi să fim sănătoși, Tibi dragă.